Expoziție de fotografie OCTOBER PHOTOS la Clubul de Lectură din Galați

După cum spune și afișul...
Voi fi acolo, pe partea din jos a afișului.

Uh Huh Her - Mystery Lights

Momentele Brânzei. Dependența

     Introducere în brânzică

    Desigur, nu mă cheamă nici Brânzoi, nici Brânzovenescu, nici Caș, nici Brânză, nici Telemea și nici Brânzovici. Mă cheamă simplu Mihai, Iulia Mihai. Un nume ce-l uiți după prima îmbucătură de brânză. Un alt clișeu, în afara numelui meu e că-mi place branza. Toți suntem din categoria fan brânză, frate! Și-n dezordinea asta brânzită de idei, dacă Popeye Marinarul s-ar fi născut în România, el ar fi mâncat brâââânză, nenică! Ce-i aia spanac? Brânza-i baza! 

Brânzintriga

     Dar, povestea asta nu este despre mine, ci despre Ionuț, un băiat ce obișnuia să frecventeze toate grupurile oamenilor cu dependențe grave. Fusese odată chiar și la Asociația Alcoolicilor Anonimi deși niciodată nu pusese gura pe vreun strop de alcool. Nimeni nu înțelegea ce căuta el în astfel de grupuri. Cel puțin, nu cei ce făceau parte din ele, cum Ionuț nu spunea niciodată nimic despre el.

Desfășurarea brânzei

     Însă, într-o zi se hotărî să vorbească. Ajuns la una din întâlnirile de acest gen, sub supravegherea avizată a unui psiholog, Ionuț își aștepta cuminte rândul pentru a-și povesti dependența în fața celorlalți membri.

      Vedeți, dumneavoastră... În primă instanță n-am dat mare importanță. Am zis că n-are ce să se întâmple dacă am să consum doar puțin. Aici m-am înșelat, pentru că, odată ce-am consumat prima porție, dependența a fost creată, și-am consumat și-a doua zi. Senzația? Unică! Finețea gustului? Ne neînchipuit! Cum să te abții? Înainte să-mi dau seama, consumam în fiecare zi. Părinții, prietenii și cunoștințele toate au început să se îngrijoreze pentru mine... 

Momentul brânzolant

     ...Pe bună dreptate pentru că, într-o bună zi, dependența mea a depășit orice limită. Trezindu-mă din somn și constatând că nu mai aveam, am început să plâng ca un copil, lucru absolut nou pentru mine. Fusesem crescut într-o familie cu mamă și tată ce-au lucrat în cadrul armatei. Plânsul nu este o opțiune, atunci când te naști într-o astfel de familie. Cu toate astea, iată-mă plângând. Acela a fost primul moment în care am început să-mi pun probleme serioase în legătură cu dependența mea. Realizam pentru prima oară în viața că sunt dependent de...

Brânzodământul

...brânză.

Poveste inspirată de motănelul meu, Ozzy, cel mai mare fan al brânzeturilor.
Pasiune mare! Dovada în fotografia de mai jos.

Cum mi-am recăpătat memoria

      Cine sunt eu? Unde, Dumnezeu, mă aflu? Mi-am pus întrebările astea de prea multe ori ultima săptămână. Se apropie ziua de Craciun dar eu tot nu-mi pot aminti nici măcar ce nume poartă bărbatul acela blond din fotografia pe care o are mama pe noptieră. Tot mama spune că ar fi tata și că numele lui ar fi Andrei; iar al meu George. Nu-mi amintesc nici asta. Așa cum nu-mi amintesc nici cine e domnișoara de mă vizitează zilnic. O aud uneori vorbind cu mama în hol, spunându-i că în condițiile în care aș fi iubit-o cu adevărat, nicio lovitură la cap nu m-ar fi făcut să uit cine e. Poate că are dreptate, având în vedere că am uitat doar chipurile celor ce se presupune a fi cei dragi mie. În mod curios, rețin perfect cum să mă spăl pe dinți sau cum să beau apă. Și-apoi, dacă ar fi să-i dau dreptate domnișoarei, ar însemna că nici de mine nu mi-a păsat prea mult, pentru că nici numele meu nu mi l-aș fi amintit din proprie inițiativă.

      Totuși, nu mai e mult până vine Crăciunul, iar eu trebuie să-i cumpăr ei cadou. Cum îi pot cumpăra cadou cuiva de care nu-mi amintesc? Oare mă pot reîndrăgosti? E frumoasă, dar sufletul ei nu-l cunosc... Aș putea să mă duc într-un magazin și să-i cumpăr bijuterii. Da! Cu așa ceva nimeni nu dă greș! Femeilor le plac bijuteriile! Cum de țin minte treaba asta, dar nu pot reține ce bijuterie i-ar plăcea iubitei mele??! Dacă-i cumpăr un set de bijuterii cu cristale, iar ei îi place, spre exemplu, zirconia? Trebuie să risc... Crăciunul se apropie, iar o alegere nepotrivită este înzecit mai bună decât nicio alegere. 

*

      Drumul până la magazinul de bijuterii a fost un haos total. Nu numai că mi-am găsit cu greu drumul spre el și că m-am pierdut de două ori pe drumul de la întoarcere, însă nici nu aveau la vânzare ceea ce mi-aș fi dorit să găsesc. Oi fi eu dereglat cu totul de la lovitură la cap, ori în orașul ăsta a dispărut orice urmă de bun gust? Ca să nu mai menționez de înghesuială... Cu doar trei zile până la Crăciun, nu văd să mai am timp să găsesc o bijuterie frumoasă. E clar, nu tu memorie, nu tu cadou de Crăciun... ce femeie ar vrea să rămână lângă unul ca mine? Nici eu n-aș vrea să rămân lângă mine, în condițiile astea...

**

      Din fericire, una din activitățile pe care încă-mi aminteam cum să le întreprind este surfatul pe internet. Așa că, dacă am văzut că n-am nicio șansă să-i cumpăr cadou dintr-un magazin fizic, am intrat pe LuxuryGifts.ro. Habar n-aveam eu că treaba asta are să-mi schimbe condiția de om fără memorie. De ce? Pentru că acolo am găsit bijuteria care mi-a făcut memoria să revină. 

http://www.luxurygifts.ro/bratara-din-piele-cu-decoratiune-bufnita

     Ce? Credeați că mă refer la vreun inel de logodnă pe care îl promisesem domnișoarei înainte să fiu lovit la cap? Nici vorbă! Individa asta, se pare că nu merită nimic! Numai din cauza ei sunt acum în postura în care sunt. Vedeți voi, acum totul e clar pentru mine! Înainte de accident, eu eram îndrăgostit de altă femeie. Femeii respective îi plăceau foarte mult bufnițele. De fapt, imaginea unui pandantiv în formă de bufniță, de la gâtul iubitei mele, e ultima imagine pe care o am înainte să fiu lovit în cap. Mă plimbam cu iubita mea prin parc, când, cea ce acum se dă drept iubita mea, a venit prin spatele meu și mi-a articulat o poșetă în cap, fiind de ceva vreme îndrăgostită-colț cu obsesia, de mine. Nu știu ce Doamne-iartă-mă avea în poșeta aia, pentru că asta a fost tot. Iar restul poveștii îl știți. 

***

      Probabil sunteți curioși ce-am făcut pe mai departe. Ei, bine, am comandat brățara de la Luxury Gifts, i-am rugat tot pe ei s-o împacheteze în schimbul unei sume modice. Pachețelul mi-a venit acasă în timp record, numai bine pentru a merge de Crăciun acasă la adevărata mea iubită. Bijuteria modernă cu bufniță m-a salvat. Nu e bijuteria care mi-a schimbat viața, ci bijuteria care m-a ajutat să nu mi se schimbe viața... în rău. Probabil c-ar fi trebuit s-o reclam pe impostoare la poliție, însă, n-ar fi fost Crăciunul, Crăciun dacă aș fi acționat pe sistemul ,,dinte pentru dinte”. Crăciunul înseamnă bunătate. Cu toată bunătatea, tot i-am aplicat neoficial o interdicție de a se mai apropia de mine sau de cei dragi mie.

     Adevărata mea iubită s-a bucurat să mă vadă în ziua de Crăciun în pragul ușii ei. Cu un brad în ghiveci după mine (pentru că niciodată nu am fost de acord cu uciderea brazilor de Crăciun). Ba chiar și Toto, câinele ei, s-a bucurat să mă vadă. Toată lumea e fericită de Crăciun. Mai puțin iubita impostoare, firește. Adio, amnezie! Mulțumesc, Luxury Gifts!

O parte din mine

      Dacă stai bine și te gândești, ca să fii blogger n-ai nevoie de cine-știe-ce birou complicat. Maxim îți trebuie un computer. Pe timpuri, nu exista blogging-ul, iar cei cu zvâc scriitoricesc își cumpărau o mașină de scris sau se angajau la un ziar, unde-și puteau satisface foamea de senzațional. Am menționat cele două variante pentru că bloggerii sunt de mai multe tipuri (pe care n-am să le enumăr acum, pentru că n-are rost). 

     În zilele noastre, ceea ce e în plus față de un laptop/desktop, reprezintă pasiunile suplimentare ale bloggerului respectiv. Iar dacă nu vorbim despre pasiuni, vorbim de amănunte ce-i definesc firea și modul în care vede el lumea. Se spune că în funcție de cum arată colțul personal, poți dibui multe lucruri despre respectivul om. Trebuie numai să fii atent. 

      Cu siguranță nu mi-ar plăcea să aud ce are altcineva de spus despre mine, după doar o ,,uitătură” la biroul meu. Mai ales judecând după faptul că biroul meu arată câte un pic diferit de la lună la lună. Motivul? Sunt Balanță, drept pentru care mă plictisesc rapid de ceea ce mă înconjoară (vorbind strict de lucrurile fizice, palpabile). Spre a dovedi afirmația, atașez o fotografie a biroului meu datând din decembrie, 2011. 

      Îngrămădeală, monitoare, laptop, reviste cu specific foto, Garbo pe pereți, candelabre victoriene, păpuși tomnatice, scrisori primite, jumătate de urs, ceas ce nu funcționează, router și placă de sunet care să răsune. 

       În prezent, monitorul sus pe mobilă în cutia originală, ordinea-i un pic mai mare, biroul mai aerisit, pixurile în recipientul lor, în locul lui Garbo tronând o poză cu mine și motănelul meu, Oz (pe vremea când avea două luni), autografele celor de la Nightwish - pe vremea când încă erau cu Tarja Turunen, același laptop, aparatul clasic pe film, Smena 8MM... și motanul Oz în carne, oase, blană și coadă.