De inimă albastră

      I-am scris o scrisoare atemporală. O scrisoare așezată meticulos și milimetric într-un plic sepia. Vreau simetrie, în patru părți perfect egale. Scrisoarea o va deschide într-un timp în care însăși timpul nu va mai conta; ceea ce s-a întâmplat deja, părând dintr-un alt timp, semi-neîntâmplat. Ce bine-i! Timpul acela ce-a trecut peste ea și i-a lăsat o cicatrice de care-i mândră și pe care-o sărută nostalgic de fiecare dată, exact ca pe un tatuaj nereușit pe care-l poți desprinde doar smulgându-ți pielea din rădăcini, sperând s-ajungi la inimă, pe care-o smulgi și pe ea, ca-'ntr-un tablou de Goya. Doar de n-o mai fi acolo...

      În plic, zornăitor într-o cutiuță, va găsi colierul cu inimă albastră. Desprinsă-i dintr-un film îi va părea viața, având senzația constantă de déjà vu, exact așa cum am avut-o noi, atunci când ne-am întâlnit pentru prima oară. Frunzele multicolore se vor fi așezat de zeci pe ori pe Strada Domnească de-atunci, lăsând albastră doar inima desprinsă dintr-un film prozaic de care-și amintește toată lumea cu plăcere nerecunoscută.

      Inima... are inimă. Iar inima zvâcnește, când în pieptul meu, când în al tău, câteodată din plic, sincron, în timp, în ani. Borealy aniversează niște ani, iar inima arată la fel ca în ziua în care am cumpărat-o pentru tine, de la ei. Tot ce n-am putut să-ți spun se află aici, închis într-un Swarovski albastru închis, asemenea adâncurilor din Atlantic.

      Anumite cuvinte se spun prea târziu. Anumite cuvinte nu se spun niciodată. Anumite cuvinte izvorăsc dintr-un cadou nedat sau dat prea târziu. Niciodată nu e prea târziu. Niciodată nu e prea târziu să mai miroase a toamnă. Niciodată nu e prea târziu să mai stăm pe banca aia și să mâncăm înghețată toamna. Căpruiul ochilor tăi s-a potrivit mereu cu albastrul colierului. Iar atunci când te-aștepți mai puțin, aș scoate din buzunar, ca un iluzionist neantrenat, o brățară împachetată frumos într-o cutie maro-pastel de toamnă.

      Într-un univers utopic, cadourile ar fi date la timpul lor, iar cuvintele spuse la timpul lor. Într-un univers utopic, mândria n-ar exista iar dragostea ar fi singura care-ar conta. Într-un univers utopic, ar fi câte cineva special pentru toată lumea. Într-un univers utopic, aceste bijuterii ar fi singurele elemente care-ar exista și-'ntr-o lume, și-n alta.

Superblog 2012, etapa cu numărul unsprezece, Borealy Gifts.

pictură pe pânză de David Croitor