Frumusețea vine și de la exterior

      Bijuteriile sunt accesoriile cele mai de preț ale unei femei. Se zice. Așa și e. Nu, nu consider că o femeie este definită de bijuteriile ei, dar cred că îi pot ajusta imaginea cât și personalitatea. Cea văzută din afară, categoric. Pentru că, cea văzută din interior este cu totul alta. La acea imagine au acces doar the chosen souls, cum ar zice un vorbitor de limbă engleză. 

     Însă, azi voi vorbi despre imaginea exterioară. Pentru că asta vedem pentru prima dată, pentru că ochii sunt oglinda sufletului doar dacă găsești corespondent. Până atunci, tot ceea ce vezi este exteriorul. Iar dacă exteriorul e accesorizat cu bijuterii argint cu bijuterii de aur și cu, de ce nu, bijuterii placate cu aur, lucrurile au darul de-a arăta mult mai sweet. 

Bijuteriile sunt și vor fi mereu apanajul frumuseții și au fost apreciate încă din cele mai vechi timpuri. Se poate spune că este singura modă ce a rămas în timp. Dacă stilul de vestimentație s-a schimbat, dacă toate celelalte poartă acum altă înfățișare, bijuteriile au rămas la același rang. 

Skip The Use - Give Me Your Life

C.S.I Galați: Gogoașa Gone!

       Eram polițist de prea mulți ani. Vechile clișee, vechile povești. Omul cu gogoașa, omul cu cașcheta... Devenise plictisitor. Viața mea devenise plictisitoare. Aveam nevoie de ceva care să-mi facă sângele să clocotească, să-mi dea un sens! Să devin bărbatul de altă dată! Să am parte de cazuri interesante. Și s-a întâmplat!

     Totul a început în ziua în care prima gogoașă a dispărut din frigiderul de la muncă. Gogoașa mea! Degeaba am scris afișe pe ușa frigiderului cum că ,,nu le mânca, sunt expirate!” sau ,,uite și un bon de masă, poate gogoașa aia-ți face sete și n-ai cu ce să-ți cumperi o citronadă!” timp de zile întregi. A luat bonul de masă și-a desenat un smiley-face pe afișul meu. 

    M-am gândit că dacă pândesc o zi întreagă frigiderul, stând ascuns în spatele dulapului, avea să funcționeze. N-a funcționat. Dulapul pesemne că-i prea mic ca să mă acopere cu totul, astfel, hoțul n-a avut curaj să vină în timp ce eu eram acolo. A venit, însă, firește, în singurul moment în care m-am dus în locul unde până și regele se duce pe jos. Gogoașa Gone!

      Era destul de clar pentru mine; trebuia să vin cu un plan mult mai solid! Aici aveam de-a face cu un nelegiuit experimentat, nicidecum cu un hoț de ocazie. Aceasta a fost ziua în care am decis să apelez la cei de la Edimax. Auzisem de ei încă de acum câțiva ani, dar nu-mi închipuisem niciodată că am să ajung să am nevoie de așa servicii nișate. Iată cum îți oferă viața suprize! 

      Așa că, mi-am achiziționat camera ip IC-7100, plus un router wireless BR-6504n. Le-am conectat unul de altul, așa cum spunea materialul Youtube, mi-am downloadat aplicația EdiView pentru Android, am instalat-o și pe aia la fel de ușor, am pus camera fix pe frigider și-am așteptat uitându-mă constant pe ecranul smartphone-ului meu; deși aș fi putut-o atașa la fel de ușor și unui iPhone, desktop, laptop, etc. Plug and View-ul: soluția ideală. Camera avea capacitatea de-a pre-înregistra și de-a post-înregistra; clar aveam să-l prind! Și-atunci, să vadă el uraganul dezlănțuit! 

După câteva ore de pândit pe smartphone, misterul se elucidă, la văzul acestui screen: 

        Era Ioana, colega mea. Deși fotografia neclară, instictul meu de polițist nu mă-'nșeală!

      Îmi plăcuse de ea din prima clipă în care se angajase la noi la secție. Și, iată, ea îmi fura mie gogoșile!  Ce onoare! Case closed! Începând cu acea zi, am început să pun în frigider gogoși cu diferite arome, diversificând în fiecare zi. În cele din urmă, i-am lăsat chiar și un bilețel: ,,N-ai vrea niște gogoși de casă?”, având numărul de telefon ca și semnătură. 

       După trei ani...

      Eu și Ioana suntem căsătoriți și avem doi copii frumoși. Între timp, am instalat camere ip și în casa noastră. Avem câte una în fiecare cameră, cum cu Edimax se poate să vizualizezi 16 camere simultan. Una dintre ele e chiar pe frigider. Copii seamănă cu ea; adora gogoșile!

Mulțumesc, Edimax! 

Camera ip IC-7100 Edimax

GSMRoShop-shop-șuap!

      Mereu mi-au fost dragi magazinele online gsm aerisite, magazinele online care pun accent pe aspectul vizual, unde sentimentul de confort e vizibil chiar după primele click-uri. Când am auzit de la Gabi Ursan cum că (împreună cu o frumoasă echipă), lansează brand-ul GSMRoShop.ro chiar de ziua mea (6 Octombrie), n-am putut decât să mă bucur pentru ei. 6 Octombrie înseamnă karmă bună, înseamnă echilibru și mai înseamnă corectitudine (într-o lume în care nimănui nu-i mai pasă de acest aspect, deși, lumea în sine ar fi mai bună, dacă s-ar ține cont de aspect). 

     Despre GSMRoShop.ro am mai scris și pe Omlette du Fromage (blogul datorită căruia am dat de gălățeanul Gabi Ursan prin blogosferă), dar și pe un pic mai noul meu blog Octocat (momentan, cel mai de suflet proiect al meu). Despre GSMRoShop.ro m-am lăudat și pe la prieteni, motiv pentru care una din cele mai bune prietene ale mele și-a achiziționat de la ei un Nokia Asha 200, exact ca al meu, din motiv de preț competitiv. Lucrurile se întâmplă cu un anume sens în viață, pentru că iată, așa cum am mai menționat cu diferite ocazii, despre veleitățile telefonului Nokia Asha, am aflat acum ceva vreme de la Blogatu (omul din  spatele proiectului Blogawards), ca după aceea, să-l recomand altcuiva, la rândul meu. Lucrurile se leagă... 

Ca acasă

      Decorările interiore sunt artă. Așa cum pe tine te îmbraci în straie noi, frumos asortate unele cu celelate, așa și casa ta are nevoie de asemenea grijă și meticulozitate. De eleganță, de sentimentul cozy, de sentimentul de ,,aici revin când toate celelalte merg prost”. Aici beau un ceai cald, aici mă așez pe cuvertura Martina și-mi imaginez că sunt într-un pat de frunze uscate de toamnă. De ce? Pentru că, pastelurile la pasteluri trag și pentru că eu asociez constant culori în mintea mea. 

      Tocmai din acest motiv, această cuvertură aș asocia-o extraordinar de bine și cu pernele decorative Pehuen. M-aș vedea scăldată într-o mare de perne. Într-o mare pufoasă de perne. Perne decorative peste tot. Regatul pernelor, la mine în casă! Casa mea confortabilă unde totul e bine, totul e... ,,acasă”. Totul e asortat și oarecum întregit de o draperie Vaniacor, pe care am observat-o chiar de mult pe site-ul celor de la Perdele Online, și pe care, la modul cel mai serios că am s-o fac ,,a mea”! Casa trebuie îngrijită, respectată, asortată. Casa e un al doilea uter în care te simți bine. 

Cum m-am apucat de fotografiat

     SMENA 8MM

      Pe timpuri, taică-meu avea un Smena. Da, un Smena 8MM, jucărie rusească de tip Lomo, care face poze mișcate și supraexpuse (câteordată). Nu știu ce Dumnezeu s-a întâmplat cu aparatul ăla foto, că nici nu-mi amintesc cum a dispărut din câmpul meu vizual; ori din vreun sertar secret. Pur și simplu, într-o zi, nu mai era.  

1987 - Smena 8 (în poză, eu - cea mică)

APARATUL JAPONEZ APROAPE DE UNICĂ FOLOSINȚĂ, WIZEN

      Pe la începutul anilor 90, răvășită de dispariția misterioasă demnă de CSI România, a aparatului de fotografiat Smena, am decis să-mi iau un no name, un aparat din categoria jucarii care să fie doar al meu. Știți voi, aparate din alea aproape de unică folosință, de se găseau pe la toate buticurile. Automate până-n dinți, cu focalizarea aproape inexistentă. Tot ce-am putut putut învăța cu respectivul aparat a fost cum să așez filmul în burduf, cum să încadrez fără ,,deget” și cum să nu voalez filmul înainte de-a fi developat. Nu de mine, pentru că-mi lipsea studioul propriu-zis, ci de tanti de la centrul foto, care mereu îmi pagina fotografiile greșit. Cu alte cuvinte, aș fi putut să nu mă chinui să învăț cum stau treburile cu așezarea în pagină și cu centrul de greutate al unei fotografii, pentru că tanti de la centru tot aiurea mi le pagina. 

1997 -  cățelul Toto

TELEFONUL MOBIL MOTOROLA

      Am târâit aparatul ăla de jucărie după mine până pe la începutul anilor 00, când am decis că n-ar fi rău să mă digitalizez - c-un telefon mobil. Toată ziua - bună ziua mă vedeai cu telefonul fotografiind tot ce prind. Avantajul suprem era că puteam edita cât de cât totul înainte de-a da spre printare. Performanță? Cu un telefon? Ciu-ciu banana: zgomot de imagine cât cuprinde, megapixeli cât numeri până la 0,3, lipsa modului manual, etc, știți voi! 

SĂPUNIERA SANYO

    Tocmai de-aia, când am mai crescut un pic, am pus mâna (din primul meu salariu) pe-o cameră compactă. Bucuria? La ea acasă. Deși nu-mi oferea cine-știe-ce oportunități fotografice, din start puteam seta camera pe modul manual, astfel încât să-mi controlez singură viitoarele greșeli și să nu mai am motiv să zic că-mi ies fotografiile aiurea din cauza apartatului foto. Acum, vina îmi aparținea în totalitate.

fotografie realizată cu Sanyo compact

,,AM DEVENIT NIKON” CU DSLR ȘI OBIECTIV DE KIT

      N-am să uit niciodată ziua în care am pus mâna pe primul meu Nikon. Zi marcată în calendar: 2 Noiembrie. Cam ăla a fost startul oficial. Începând cu ziua aia, nimeni nu m-a mai oprit să nu-mi trădez obiectivul de kit, 18-55 mm cu un 55-200 mm VR (doar în primă instanță), acum uitând total de 18-55, tocmai pentru că am pus mâna pe-un superb 35 mm fix. Ok, în ocazii rare, recunosc cu mâna pe inimă că dintr-o lene absolută, încă folosesc 18-55 mm-ul. Lene tradusă în cei 18 mm, așa cum bine v-ați închipuit.

2012 - Turnul cu Ceas

2012 - copilul unei amice

ÎNAPOI LA SMENA

    Firește, că în spiritul începuturilor, am căutat pe toate forumurile posibile, să vedem cine vinde o mamaia Smena 8MM. Smena mea vorbește rusește și e manuală 100%. E a mea. 

2012

De inimă albastră

      I-am scris o scrisoare atemporală. O scrisoare așezată meticulos și milimetric într-un plic sepia. Vreau simetrie, în patru părți perfect egale. Scrisoarea o va deschide într-un timp în care însăși timpul nu va mai conta; ceea ce s-a întâmplat deja, părând dintr-un alt timp, semi-neîntâmplat. Ce bine-i! Timpul acela ce-a trecut peste ea și i-a lăsat o cicatrice de care-i mândră și pe care-o sărută nostalgic de fiecare dată, exact ca pe un tatuaj nereușit pe care-l poți desprinde doar smulgându-ți pielea din rădăcini, sperând s-ajungi la inimă, pe care-o smulgi și pe ea, ca-'ntr-un tablou de Goya. Doar de n-o mai fi acolo...

      În plic, zornăitor într-o cutiuță, va găsi colierul cu inimă albastră. Desprinsă-i dintr-un film îi va părea viața, având senzația constantă de déjà vu, exact așa cum am avut-o noi, atunci când ne-am întâlnit pentru prima oară. Frunzele multicolore se vor fi așezat de zeci pe ori pe Strada Domnească de-atunci, lăsând albastră doar inima desprinsă dintr-un film prozaic de care-și amintește toată lumea cu plăcere nerecunoscută.

      Inima... are inimă. Iar inima zvâcnește, când în pieptul meu, când în al tău, câteodată din plic, sincron, în timp, în ani. Borealy aniversează niște ani, iar inima arată la fel ca în ziua în care am cumpărat-o pentru tine, de la ei. Tot ce n-am putut să-ți spun se află aici, închis într-un Swarovski albastru închis, asemenea adâncurilor din Atlantic.

      Anumite cuvinte se spun prea târziu. Anumite cuvinte nu se spun niciodată. Anumite cuvinte izvorăsc dintr-un cadou nedat sau dat prea târziu. Niciodată nu e prea târziu. Niciodată nu e prea târziu să mai miroase a toamnă. Niciodată nu e prea târziu să mai stăm pe banca aia și să mâncăm înghețată toamna. Căpruiul ochilor tăi s-a potrivit mereu cu albastrul colierului. Iar atunci când te-aștepți mai puțin, aș scoate din buzunar, ca un iluzionist neantrenat, o brățară împachetată frumos într-o cutie maro-pastel de toamnă.

      Într-un univers utopic, cadourile ar fi date la timpul lor, iar cuvintele spuse la timpul lor. Într-un univers utopic, mândria n-ar exista iar dragostea ar fi singura care-ar conta. Într-un univers utopic, ar fi câte cineva special pentru toată lumea. Într-un univers utopic, aceste bijuterii ar fi singurele elemente care-ar exista și-'ntr-o lume, și-n alta.

Superblog 2012, etapa cu numărul unsprezece, Borealy Gifts.

pictură pe pânză de David Croitor

Love is the only true adventure

       Când m-am uitat pentru prima oară pe site-ul Aventuria (anul trecut), mi-a venit aproape automat în minte gingle-ul de la James Bond - Dr. No, cel cu Sean Connery, din 1962. Probabil că doar Tom Cruise în Mission Impossible și Batman au mai avut parte de atâta distrație și aventurie, așa cum are Bond, James Bond de 50 ani încoace. Și, culmea, că și după ce s-ar aventuria pe-un râu ropotitor într-un caiac sau după ce ar sări câțiva boscheți pe-o bicicletă MTB Head Target, Bond ar fi tot scrobit ca abia ieșit din cutie. Așa-s englezii, până și la pijamale le stă papionul impecabil...

Ce-ți trebuie ca să devii erou?
...În cazul prezent, de curaj, accent britanic, pile la Regină... și-un costum la dungă. 

Ce-mi trebuie mie să fiu o super eroină?

      Pe mine nu mă cheamă Bond, deși în costum, afisând o postură androgină, nu mi-ar sta chiar rău. Marlene Dietrich și Liza Minelli ar aplauda. Filemele sunt filme. Filmele sunt inspirate de cele mai multe ori din viața reală. Dacă James Bond s-a ecranizat după scrierile lui Ian Fleming, sunt absolut sigură că și Ian Fleming are să se fi inspirat de undeva; poate din poveștile neoficiale ale celui de-al doilea Război Mondial... Poate!

    Poveștile, aventurile și eroii se nasc printre noi, iar noțiunea de S.F.-ul își poate schimba imediat denumirea în ,,verosimil”, atunci când cerul este limita. Cerul este limita cu Aventuria. Nu-mi doresc nici să salvez lumea și nici să devin celebră. Erou poți fi și la scară mai mică. Poți fi eroul cuiva, al unei singure persoane. Eroul cuiva ce nu a mai avut de mult o vacanță frumoasă, iar a cărei zile de naștere se apropie! Te-ai prins? Te-ai prins???

Cum am devenit eroină

      Mi-au plăcut mereu rulotele. Rulotele mi-amintesc de About Schmidt (2001, Jack Nicholson). Au o oarecare nostalgie artistică. Așa că, atunci când mi-a venit ideea să închiriez o rulotă cu 260 lei, m-am felicitat de trei ori. Nu tu friguleț noaptea, priza fiind priză (de 220 V, chiar), pătuț pufos, grup sanitar normal, cu apă care se trage, etc. Condiții de oraș întâmplate departe de smogul orașului. Plus nostalgia artistică. Okay, nu sunt chiar cea mai periculoasă James Bundiță, dar am spirit artistic. Măcar atât!

     ...Știam că-ți place muntele. Știam că ai să zici ,,oh, wow”. De fiecare dată zici asta când vezi muntele din România. Și mai știam că are să-ți placă aventuria mea în modul ,,cătinel”. Însă, ceea ce avea să-ți placă cel mai tare urmau să fie peisajele montane de toamnă. Asta chiar că n-ai mai văzut nicăieri! Nu e toamnă-n toată lumea, așa cum e la noi. Nu-i 1 Noiembrie ca cel de anul acesta. Și zâmbești. Iar din cauza asta, zâmbesc și eu! ...cu toată fața!

*

      A fost frumos. Mai frumos decât aș fi putut anticipa. Ne-am aventuriat pe Transalpina, am campat lângă un râu, am privit răsărituri de soare la margine de codru... și muntele, of muntele! ,,Oh, wow” ai zis, așa cum mi-am închipuit. ,,You are my hero!”, mi-ai completat imediat. N-oi avea eu curajul personajelor de film, dar ce-i al meu, e pus deoparte! În plus, nimeni nu știe să facă pe mortul în fața urșilor mai ceva ca mine... O eroină cu mare nevoie de confort, asta sunt eu! Eroină de rulotă. Into the Wild c-un happy end. Aventuria end. Zâmbești! He-he! Te-am văzut! Zâmbești! 

Love is the only true adventure. 

Și, ca să explic mai bine ceea ce am vrut să zic în postarea asta, click:

Trade tools

Sursă fotografie final: Aventuria.ro

Program editare foto: Fotofiltre

Program slide show: Sony Vegas Pro 9

Melodie fundal: Soundtrack Dr. No - James Bond (1962)

Superblog 2012, etapa numărul nouă, Aventuria.

P.S.  Pentru blogerii activi și aventurieri, Aventuria are și-un program de afiliere (eu îl folosesc). Detaliile, pe blogul Aventuria.

The Mono Jacks - Woman

The Mono Jacks - Scena

Teaser. Mai multe fotografii pe OCTOBER PHOTOS. 

Jurnalul bucătarului cu substanță cenuș(t)ie (VI)

      Dacă în celelalte 5 episoade ale Jurnalului bucătarului cu substanță cenuș(t)ie am gătit mâncăruri puse pe fast forward, duminica, la mine în casă, se fac clătite. Nu, nu clătite americane, ci clătite românești, rostogolite și cu diferite feluri de dulceață în mijloc. De ce zic ,,diferite feluri”? Tocmai pentru că niciodată nu mi-a plăcut să folosesc doar un singur fel de gem/dulceață. Am fost mereu fanul aromelor combinate, tocmai din acest motiv având obiceiul de-a combina chiar și dulcețurile între ele. Ce-am combinat de data aceasta? Dulceață de vișine (de casă) cu dulceață de zmeură (cumpărată, firește), plus un strop de coajă de portocală.  Rezultatul? Delicios! 

      Cum se fac celebrele clătite Iuliene (numele meu e Iulia, pentru cine nu știe asta deja)? Se face un aluat subțirel în consistență din lapte, zahăr, esență de rom, făină și coajă de lămâie rasă. Se lasă la dospit vreo oră, apoi se trântește-ntr-o cratiță subțire și ea în puțin ulei. După ce prinde un pic de coajă, se aruncă pe pereți, se lipește de tavan, se desface de-acolo și se rulează cu dulceață în mijloc. Se mănâncă împreună cu prietenii și familia din două îmbucături. Dacă se întâmplă ca celebrele clătite Iuliene să nu aibă chiar succesul scontat, se merge la Restaurantul Paradis din Brașov, pentru că au și ei clătite (5 lei) - posibil un pic mai bune decât ale mele - cei 500 și ceva de oameni care au dat like pe pagina de Facebook nu pot să se înșele, nu? Oamenii veseli de la Blogal Initiative pot confirma! 

    Dar, până ajungem noi în Brașov, ne mulțumim cu-ale noastre, pe care le vedeți exemplificate în fotografiile de mai jos! 

Compoziția magică... 

Aluat numai bun de aruncat pe pereți.

Dulceața hibridă.

Prima clătită...

Mormanul!

Jurnalul bucătarului cu substanță cenuș(t)ie (V)

      Cele mai frumoase mese sunt cele pe care le împarți cu cei dragi. Familia este și ar trebuie să fie sfântă. Nu, nu ce înțelegeți voi prin ,,sfânt”, mai de grabă ceea ce înțeleg eu prin ,,sfânt”. Familia e cu adevărat sfântă, pentru că ea rămâne acolo, indiferent de orice. Familia nu te lasă baltă! Familia te susține, te ridică de jos și-ți dă imbold să mergi mai departe. Tocmai de-aia, unul din cei mai importanți oameni din viața mea este mama mea, ce mulți o confundă cu prietena mea - din motive obiective: nu-și arată vârsta și niciodată nu m-a tratat cu superioritate vreodată, așa cum cere un anumit cod  potrivit căruia îți săruți copilul doar atunci când doarme. 

      Tocmai din cauza asta, momentele cu cei dragi trebuiesc să se întâmple destul de des, amintirile trebuind și ele să se adune, pentru ca atunci când zilele sunt urâte, să avem ce să ne amintim. Tooocmai din cauza asta, sâmbata aceasta gătesc cu mama mea, sub stricta supraveghere a motănelului meu, Ozzy, firește. Ce gătim bun sâmbăta asta? Novac prăjit cu mujdei de usturoi și mămăliguță gustoasă! După cum urmează! 

Dacă nu ne descurcăm noi să-l tranșăm, reușește Ozzy!

În sfârșit tranșat, pus la sare, să dospească vreo zece minute!

Se părjește cătinel în cratița de aluminiu gros - moștenire de familie!

Se servește cu mujdei de ustutoi (rețetă ce am explicat-o aici),
mămăliguță făcută din porumb de la bunica
 și două feliuțe de lămâie. 

Pește, pește, mămăliga prăpădește! 

Nici nu are rost să vă mai povestesc ce sâmbătă frumoasă a fost și ce tare ne-am distrat! Bașca am mai mâncat și bine!

Happy Birthday, Bela Lugosi!

Bela Lugosi is NOT dead. A Libra always a Libra.

Clubul de Lectură - expoziția foto și oamenii poetici

       Cum în anumite situații, cuvintele sunt de prisos, am să las fotografiile să vorbească de la sine. Da, au fost fotografiile mele pe pereți. Da, mi-a crescut sufletul de bucurie când le-am văzut acolo. October Photos is glowing! 

Jurnalul bucătarului cu substanță cenuș(t)ie (IV)

      Lenea e cucoană mare. Mă împinge mereu ori să mă duc la Restaurant Paradis by Carmolimp, atunci când mi-e foame și sunt prin Brașov în apropierea Străzii Apollonia Hrischer, Nr. 13, ori să-mi gătesc ceva rapid, fără prea mari bătăi de cap. Și culmea e că și atunci când gătesc rapid, tot se găsește cineva să-mi zică cum că am făcut cea mai bună mâncare de pe tot Mapamondul. Să-i cred? Îi cred!

     ...Poate pentru că mă apuc să gătesc doar din dragoste pentru cineva, poate pentru că atunci când gătesc cânt și dansez, sau poate pentru că așa sunt eu, simpatică. Cine știe...? Ideea e că fac cei mai buni cartofi pai! Mi-am auzit-o de prea multe ori ca să nu încep s-o cred și eu. Și nu doar eu cred lucrul ăsta, ci toți cei ce au apucat să guste din celebrii mei cartofi!

      Nu, de data asta n-am să mai dau nicio rețetă, pentru că, în definitiv, toată lumea știe cum se fac cartofii pai! Teoria e simplă, practica e cu suflet. Ce fac eu aparte față de restul lumii este că improvizez pe moment și, culmea că niciodată nu am dat greș cu improvizațiile. Nu știu dacă am vreun simț aparte sau doar sunt o mare norocoasă să nu fi otrăvit pe cineva până acum. Dumnezeu știe... 

     Cartofii mei pai se numesc salată de cartofi prăjiți, iar felul de mâncare poate conține diferite ingrediente, începând de la brânză de burduf, castraveți murați, ketchup, bucățele mici de piept de pui. Totul amestecat bine shaorma style! 

     Cum azi am chef să mănânc ceva un pic mai light (dacă se poate spune așa), am gătit o salată de cartofi prăjiți compusă doar din cartofi pai (crocanți la exterior, moi la interior) și castraveți murați în oțet (de casă), condimentați cu sare după gust și un pic de piper. Pe cuvânt de bucătar cu substanță cenuș(t)ie că e delicios, deși, atât de simplu de făcut...

Iată și o mostră de salată de cartofi pai, care, la ora asta e și mâncată. 

Jurnalul bucătarului cu substanță cenuș(t)ie (III)

      Dacă în primele două episoade, prezentam mâncăruri ușor de făcut, și de data aceasta, am să procedez la fel. Nu tind să uimesc pe nimeni, nu tind să fiu încoronată drept cea mai cea bucătăreasă de pe tot întinsul Mapamondului. Nu sunt. Tind, însă, să arăt că mâncarea se face cu sufletul. Atât timp cât ai pentru cine să gătești, mâncarea făcută de tine va fi cea mai bună din lume. Exact așa cum gogoșile bunicii sunt întotdeauna cele mai gustoase, deși bunica nu a urmat niciodată vreun curs de bucătăreală. 

      Pe vremea când eram copil, acum vreo sută cincizeci de ani, mama îmi gătea în fiecare dimineață tarte. Ce sunt tartele, ați putea întreba. Ok, toată lumea știe ce sunt alea tarte, negreșit, însă, tartele, sunt și ele de mai multe feluri, cuvântul fiind aproape paronim pentru diferitele-i sensuri. Tartele la care mă refer eu se fac, așa cum am zis, în primul rând cu dragoste; dragoste matinală. În al doilea rând cu ouă și cașcaval, după cum urmează: 

Tarte cu ou, cașcaval și dragoste

• Se taie felii subțiri de pâine (fie ea integrală, albă, etc...).
• Se bat 4 ouă de țară într-un recipient. Se adaugă piper negru în compoziție. Plus sare după gust. Plus dragoste.
• Se ung feliile cu oul bătul și se pun la prăjit în ulei foarte puțin. E suficient să fie prăjite 5 minute. Nu mai mult, pentru că se ard.
• Se rade cașcaval pe deasupra, cât timp tartele cu ou sunt încă fierbinți, pentru a se topi frumos. Se acoperă preț de 2-3 minute. 
• Se servește cu o cană de compot făcut din vișine colngerate (din vișinul de la bunica, cel din fața porții).
• Se bagă la ghiozdan.

Asta e tot! 

         Tartele cu ou și cașcaval reprezință copilăria mea. Nici mai mult, nici mai puțin. Sunt un om nostalgic, cu multe amintiri de împărtășit, iar asta e una dintre ele. 

      Iar pentru impresie artistică, pentru a demonstra că eu cât scriam, chiar găteam tarte cu ou și cașcaval, iată fotografiile, în ordine cronologică.